Despre economia reală în România

Câteva observaţii despre actuala economie a României şi despre ce ar fi de făcut, la nivel individual şi colectiv.

  1. În lipsa concurenţei reale, preţurile sunt limitate de puterea de cumpărare – mai bine zis de lipsa puterii de cumpărare – a majorităţii populaţiei. Din această cauză:
  2. La fiecare creştere a salariului minim de către guvern, puterea de cumpărare a celor care au un salariu/venit  mai mare decât acest salariu minim, SCADE. Aceştia nu trebuie să se bucure când creşte salariul minim pe economie, ci dimpotrivă. Pentru că vor creşte automat şi preţurile, în timp ce salariul/venitul lor rămâne neschimbat. Chiar şi celor cărora li se măreşte salariul, aceştia se vor bucura de o scurtă perioadă de „prosperitate”, după care preţurile vor creşte automat, şi se vor trezi în aceeaşi situaţie ca mai înainte, dacă nu şi mai rău.
  3. Ar trebui ca măcar preţurile la articolele de bază să fie ţinute sub control de către stat.
  4. Concurenţa reală este dată de o abundenţă de producători şi comercianţi. Acest lucru nu este sprijinit în România, ci dimpotrivă, se iau tot felul de măsuri (fel de fel de cerinţe, birocratice sau nu) pentru limitarea numărului acestora, şi deci împiedicarea liberei concurenţe prin favorizarea „primilor sosiţi”.
  5. Trebuie înţeles faptul că forţa de muncă are un cost, stabilit de cerere şi ofertă. Cei care nu sunt mulţumiţi de cât primesc şi vor să câştige mai mult, trebuie să încerce să îşi depăşească statutul de angajat. Trebuie să încerce să-şi facă o afacere, un PFA, ceva pe cont propriu. În acest fel nu mai sunt limitaţi de costul forţei de muncă. Aceasta este calea corectă. Cel mult se poate încerca o negociere individuală a salariului. În niciun caz nu se recomandă negocierea colectivă de salarii mai mari, care va duce în final la creşterea preţurilor, adică la inflaţie şi la scăderea puterii de cumpărare.
  6. Rezultă o implicaţie dureroasă. Întotdeauna va trebui să existe o majoritate cu venituri mici, care va trăi de pe o zi pe alta, neputând să-şi permită mai mult decât strictul necesar pentru supravieţuire. În schimb, cei puţini care vor reuşi (ei ştiu cu ce eforturi) să aibă un venit de N ori mai mare decât salariul minim, aceştia se vor bucura de o putere de cumpărare de N ori mai mare decât restul.
  7. Se poate spune deci că cei cu venituri mari se bucură de nivelul preţurilor stabilit de majoritatea cu venituri mici.
  8. Ce e de făcut? La nivel individual, am spus la punctul 5. La nivel colectiv, şi rămânând în contextul actual, de economie capitalistă, trebuie să votăm forţele care promit să ajute şi să dezvolte libera concurenţă, producţia, comerţul. Şi să ne asigurăm că îşi vor ţine promisiunile, iar în caz că nu şi le vor ţine, să le cerem socoteală, să nu mai uităm aşa uşor şi să nu mai votăm cu cine nu îşi ţine cuvântul dat.
  9. Deşi acest articol poate fi interpretat ca fiind anti-capitalist, vreau să menţionez că în orice fel de societate este nevoie ca preţurile să fie ţinute sub control. În capitalism, mecanismul este cel descris mai sus. În socialism existau mecanisme dictatoriale (se stabileau preţuri maximale), şi lucrurile erau mai simple din acest punct de vedere. Ţin să menţionez că, din punctul meu de vedere, capitalismul are un merit şi un avantaj foarte mare, şi anume faptul că permite înfiinţarea şi funcţionarea Comunităţilor de Prieteni „Toţi pentru unul, unul pentru toţi”, comunităţi bazate pe respect reciproc, unde toţi membrii se implică total, şi unde profitul se împarte în mod egal. Pe cei curioşi îi îndemn să citească blogul meu, şi se vor putea lămuri despre ce este vorba.
Anunțuri

01.07. Puţin despre comunităţi, mai mult despre societate

Mă gândeam că poate ar trebui să schimb denumirea site-ului/blogului, deoarece constat că nu am de spus foarte multe despre aceste Comunităţi de Prieteni. Nu are rost să intru in detalii precum: înscrierea membrilor, excluderea lor (?!), reguli de funcţionare etc. Motivul e foarte simplu: toate acestea vor fi stabilite, de comun acord, de către cei care care se vor încumeta la o astfel de întreprindere.

Totuşi o să păstrez denumirea, deoarece cred că aceste comunităţi ar putea fi o alternativa viabilă şi paşnică la societatea actuală.

Ce nu-mi place la societatea actuală ?

Societatea actuală este rezultatul intelectului omenesc. Este cea mai bună formă de organizare pe care a găsit-o intelectul plecând de la datele iniţiale pe care le-a procesat (ca un computer). Această formă de organizare este acceptată ca normală de marea majoritate a oamenilor. Tocmai de aceea se menţine, pentru că oamenilor li se pare normal să fie totul aşa cum este. Ea se va prăbuşi în secunda imediat următoare momentului când oamenilor nu li se va mai părea normal să fie aşa. Odată cu ea se vor prăbuşi şi liderii acesteia, conducătorii care cred  că controleaza totul (sau cel puţin acolo speră să ajungă). Este suficient, de exemplu, ca oamenii sa renunţe la bani, cum propuneau realizatorii seriei de filme Zeitgeist, şi tot ce numim acum putere financiară a dispărut. Deci, puterea se află la oameni, şi anume la ceea ce constituie majoritatea. De aceea conducătorii societăţii încearcă să ţină sub control, cu orice mijloace, această majoritate. Şi mijloacele sunt diverse, de la manipularea subtilă la forţa brută.

Iar oamenii de ce nu se revoltă? Pentru că nu cunosc o variantă mai bună de societate. Şi probabil că acesta este adevărul, deoarece, cum spuneam, aceasta este rezultatul intelectului, şi atât timp cât ne va guverna intelectul, nu vom putea sa creăm ceva superior.

Vezi de exemplu comunismul, care a plecat de la nişte idei generoase, zic eu. „Libertate, Egalitate, Fraternitate” – nu-i aşa că sună grozav ?! Dar ce s-a întâmplat în realitate: au încercat („au trebuit”) să aplice aceste principii cu forţa, unei populaţii care nu era pregătită să accepte aşa ceva (şi nici nu va fi vreodată, cât timp e guvernată de intelect). Regimul a devenit unul de teroare, renunţând şi la libertate, şi la fraternitate, pentru a impune o oarecare egalitate, respectiv limitarea forţată a veniturilor tuturor. După cum se ştie, la instalarea terorii a contribuit decisiv şi faptul că un om cu un ego foarte puternic, Stalin, a avut acces la putere. Pentru un ego puternic, „fiecare pentru el” este singura viziune, iar empatia cu ceilalţi este inexistentă.

Prin egalizare, s-au micşorat veniturile celor care chiar produceau „plusvaloare” (cred că e un termen comunist, dar n-am găsit altul), şi s-au mărit veniturile celor care produceau mai puţină sau deloc. S-a descurajat astfel iniţiativa şi munca, şi s-a încurajat lenea. Deşi lozincile erau făcute să sune bine, erau doar lozinci; le mai credeau doar cei tineri şi idealişti, probabil. Ceea ce trebuia să fie un regim cu adevărat democratic, în sensul de a se promova liber valorile şi oamenii de valoare, a devenit o dictatură; în plus, egalitatea, chiar şi forţată, dupa cum am spus, exista doar de la un nivel în jos. Nomenclatura a ajuns stăpânul absolut. Nu aveau proprietăţi în acte, dar practic deţineau totul, după bunul plac.

Rezultatele capitalismului nu diferă prea mult de cele ale comunismului. S-a ajuns la polarizarea societăţii, în sensul că există o pătură foarte redusă, „bogaţii”, care deţine aproape totul (cam 95% să zicem), de data aceasta cu acte în regulă, şi restul lumii, care se luptă pentru ce a mai rămas. De frică să nu se revolte populaţia, „bogaţii” conduc societatea spre un control tot mai strict, apropiindu-se tot mai mult de metodele dictaturii comuniste. De democraţie nu poate fi vorba, deoarece totul este controlat de bani. Partidele şi politicienii sunt controlaţi prin bani, şi nu fac decât să menţină status-quo-ul, starea existentă.

Cum s-a ajuns la asta? Foarte simplu, intelectul nostru ne-a dus aici, deoarece funcţionează având la bază separarea şi nevoia. Acestea sunt datele primare pe care le primeşte el, şi nu cunoaşte altceva. Din separare şi nevoie a rezultat logică soluţia „fiecare pentru el”. Aceasta este lumea animalelor, la propriu (nu e o figură de stil). Este o lume de luptă perpetuă, care crează suferinţă, dar cel puţin animalele, datorită intelectului redus, sunt protejate parţial, în sensul că nu sunt conştiente decât de o mică parte din această suferinţă, cea care le afectează personal. Ele nu pot sesiza nici relaţia directă cauză-efect. Oamenii, în schimb, nu cred că mai au vreo scuză să participe la aşa ceva.