Despre frică

Astăzi am citit pe un grup o afirmație care m-a contrariat. Și anume că frica reprezintă lipsa iubirii. Mi-am adus aminte că am citit ceva asemănător mai demult și în cartea „Conversații cu Dumnezeu” de Neale Donald Walsch, și anume că frica este la un pol, iar iubirea la celălalt.

Aș dori să clarific această problemă, care mie mi se pare foarte simplă. Frica nu reprezintă lipsa iubirii. Frica este dovada iubirii. Doar atunci când iubești pe cineva îți este frică pentru el. Doar atunci când te iubești pe tine îți este frică pentru tine. Așadar este o greșeală să încerci să lupți cu frica, să încerci să o faci să dispară. Dacă nu-ți mai este frică pentru tine înseamnă că nu te mai iubești. Cred că primul pas spre sinucidere este acesta, să nu te mai iubești. Un sinucigaș trebuie mai întâi să-și omoare iubirea de sine, doar așa poate să nu îi mai pese de ce se întâmplă cu el, cu corpul lui.

Este adevărat, frica trebuie să fie un semnal de alarmă. Dar nu pentru a încerca să o alungi, sau să o inhibi. FRICA ESTE UN SEMNAL DE ALARMĂ CĂ NE AFLĂM ÎN IGNORANȚĂ, CĂ NU NE MAI ADUCEM AMINTE CINE SUNTEM CU ADEVĂRAT. De exemplu, dacă am fi perfect conștienți că suntem un suflet nemuritor, atunci nu ne-ar mai fi frică de moarte.

Așadar, frica este o dublă dovadă – de iubire și de ignoranță. Dovedește că ne iubim, și dovedește că am uitat cine suntem cu adevărat. Nu cu ea trebuie să ne luptăm. Lucrul cu care trebuie să ne luptăm este ignoranța, uitarea. Trebuie să încercăm să ne aducem aminte în permanență cine suntem cu adevărat. Desigur, dacă reușim să scăpăm de ego, de această iluzie că am fi separați de TOT și de toate, problema fricii va dispărea de la sine (și de la Sine).