Continuare a discuției despre cele 4 cadrane. De ce trebuie să moară ego-urile în cadranul 4 (părerea mea). Puțin despre a treia iluzie fundamentală.

Ce este ego-ul/personalitatea: este partea din noi care se consideră separată de restul. Ego-ul omenesc începe să se formeze începând cu nașterea, prin acumulare de informații prin intermediul organelor de simț ale corpului fizic. Toate aceste informații sunt viciate, în sensul că ele confirmă minții iluzia că ar fi o entitate separată, care se identifică de regulă cu corpul fizic. Acest lucru nu este întâmplător, ci totul face parte dintr-un plan foarte bine conceput și realizat. Planul este ca iluzia de separare și cea de nevoie să fie perfecte.

Formarea ego-urilor este „sponsorizată” și de prezența uitării/ignoranței – faptul că sufletele întrupate în planul fizic nu își mai aduc aminte nimic din planul subtil, dar nici de eventuale vieți anterioare.

Kabala spune că ego-urile nu trebuie să moară, că ele sunt necesare pentru creșterea dorinței, și arată cum dorințele au crescut permanent la fiecare treaptă a evoluției vieții pe Pamânt: s-a pornit de la neanimat (piatra, roca), urmând regnul vegetal, apoi cel animal, și în final oamenii. Eu vreau să dau un exemplu care demonstreză că creșterea nu trebuie să continue la infinit: frunzele unui copac cresc și tot cresc, până în momentul în care nu mai sunt necesare (costul menținerii lor devine prea mare), și atunci copacul renunță la ele.

Eu cred că ego-urile au fost necesare în cadranul 3, constituind interfețele prin care sufletele au putut să se adapteze la planul fizic. În același timp, au permis să se poată trăi ca experiențe totale separarea și nevoia, cu toate consecințele acestora (lupta pentru supraviețuire, competiția acerbă, războaiele, dar și liberul arbitru, inițiativa, dezvoltarea,  inteligența etc.). Dar în cadranul 4 iluzia separării trebuie să dispară – toate sufletele își vor aduce aminte că „toți suntem unul”. Va fi o iluminare în masă (atenție, dacă nu ne vom elibera de tirania minții singuri, de bunăvoie, acest lucru tot se va realiza, dar prin suferință – suferința puternică sparge ego-urile). Pentru cei interesați de eliberarea de gânduri, trebuie să menționez cartea „Puterea prezentului” („The Power of Now”) de Eckhart Tolle.

Iluzia nevoii va continua să existe în cadranul 4, ceea ce mă face să cred că într-adevăr evoluția va continua tot în planul fizic, cum susțin și tradițiile evreiești, care spun că se va realiza „Raiul pe Pământ” și va veni Messia, conducătorul luminat.

Aș vrea să discut puțin despre a treia iluzie fundamentală, și anume uitarea, sau ignoranța. Aceasta face posibilă trăirea ca experiență efectivă, în proporție de 100%, a celorlalte două iluzii, separarea și nevoia.

În cadranul 1, cadranul Conștiinței Absolute, nivelul de ignoranță/uitare este zero, adică nu există ignoranță/uitare.

În cadranul 2, care semnifică lumea sufletelor,  nivelul de ignoranță/uitare este 1, adică sufletele nu-și amintesc de cadranul 1 și de Conștiința Absolută. Ele trăiesc experiența de „suflete tinere”, curioase și dornice de experiențe diverse.

În cadranul 3, adică planul fizic,  nivelul de ignoranță/uitare crește la 2, adică nu ne aducem aminte nici de cadranul 1, nici de cadranul 2.

În cadranul 4, nivelul de ignoranță/uitare va scădea la 1, adică sufletele își vor reaminti că suntem cu toții frați, fiii aceluiași Creator, și se vor comporta ca atare. Vor dispărea războaiele și toată nebunia din cadranul 3, dar este posibil ca aceasta să vină cu un preț, prețul libertății individuale – un suflet nu va mai putea face „tot ce îi trece prin cap”, ci va trebui să țină cont de nevoile tuturor celorlalte suflete.

După cum am mai spus, eu cred că după cadranul 4 evoluția va reveni în cadranul 1, Absolutul, care nu are început și nici sfârșit, spre deosebire de celelalte 3 cadrane, care sunt temporare. Și probabil că totul va reîncepe, dar asta numai dacă și când va dori Conștiința Absolută.

Despre frică

Astăzi am citit pe un grup o afirmație care m-a contrariat. Și anume că frica reprezintă lipsa iubirii. Mi-am adus aminte că am citit ceva asemănător mai demult și în cartea „Conversații cu Dumnezeu” de Neale Donald Walsch, și anume că frica este la un pol, iar iubirea la celălalt.

Aș dori să clarific această problemă, care mie mi se pare foarte simplă. Frica nu reprezintă lipsa iubirii. Frica este dovada iubirii. Doar atunci când iubești pe cineva îți este frică pentru el. Doar atunci când te iubești pe tine îți este frică pentru tine. Așadar este o greșeală să încerci să lupți cu frica, să încerci să o faci să dispară. Dacă nu-ți mai este frică pentru tine înseamnă că nu te mai iubești. Cred că primul pas spre sinucidere este acesta, să nu te mai iubești. Un sinucigaș trebuie mai întâi să-și omoare iubirea de sine, doar așa poate să nu îi mai pese de ce se întâmplă cu el, cu corpul lui.

Este adevărat, frica trebuie să fie un semnal de alarmă. Dar nu pentru a încerca să o alungi, sau să o inhibi. FRICA ESTE UN SEMNAL DE ALARMĂ CĂ NE AFLĂM ÎN IGNORANȚĂ, CĂ NU NE MAI ADUCEM AMINTE CINE SUNTEM CU ADEVĂRAT. De exemplu, dacă am fi perfect conștienți că suntem un suflet nemuritor, atunci nu ne-ar mai fi frică de moarte.

Așadar, frica este o dublă dovadă – de iubire și de ignoranță. Dovedește că ne iubim, și dovedește că am uitat cine suntem cu adevărat. Nu cu ea trebuie să ne luptăm. Lucrul cu care trebuie să ne luptăm este ignoranța, uitarea. Trebuie să încercăm să ne aducem aminte în permanență cine suntem cu adevărat. Desigur, dacă reușim să scăpăm de ego, de această iluzie că am fi separați de TOT și de toate, problema fricii va dispărea de la sine (și de la Sine).