Despre frică

Astăzi am citit pe un grup o afirmație care m-a contrariat. Și anume că frica reprezintă lipsa iubirii. Mi-am adus aminte că am citit ceva asemănător mai demult și în cartea „Conversații cu Dumnezeu” de Neale Donald Walsch, și anume că frica este la un pol, iar iubirea la celălalt.

Aș dori să clarific această problemă, care mie mi se pare foarte simplă. Frica nu reprezintă lipsa iubirii. Frica este dovada iubirii. Doar atunci când iubești pe cineva îți este frică pentru el. Doar atunci când te iubești pe tine îți este frică pentru tine. Așadar este o greșeală să încerci să lupți cu frica, să încerci să o faci să dispară. Dacă nu-ți mai este frică pentru tine înseamnă că nu te mai iubești. Cred că primul pas spre sinucidere este acesta, să nu te mai iubești. Un sinucigaș trebuie mai întâi să-și omoare iubirea de sine, doar așa poate să nu îi mai pese de ce se întâmplă cu el, cu corpul lui.

Este adevărat, frica trebuie să fie un semnal de alarmă. Dar nu pentru a încerca să o alungi, sau să o inhibi. FRICA ESTE UN SEMNAL DE ALARMĂ CĂ NE AFLĂM ÎN IGNORANȚĂ, CĂ NU NE MAI ADUCEM AMINTE CINE SUNTEM CU ADEVĂRAT. De exemplu, dacă am fi perfect conștienți că suntem un suflet nemuritor, atunci nu ne-ar mai fi frică de moarte.

Așadar, frica este o dublă dovadă – de iubire și de ignoranță. Dovedește că ne iubim, și dovedește că am uitat cine suntem cu adevărat. Nu cu ea trebuie să ne luptăm. Lucrul cu care trebuie să ne luptăm este ignoranța, uitarea. Trebuie să încercăm să ne aducem aminte în permanență cine suntem cu adevărat. Desigur, dacă reușim să scăpăm de ego, de această iluzie că am fi separați de TOT și de toate, problema fricii va dispărea de la sine (și de la Sine).

01.26. Despre frică / iubire

În volumul 1 din „Conversații cu Dumnezeu”, Walsch spune că orice acțiune omenească are la bază doar două cauze: iubirea sau frica. Este o afirmație de bun simț, și cred că majoritatea oamenilor este de acord cu asta.

Noi toți încercăm „să ne depășim” fricile, sau să le „învingem” etc. Chiar eu am folosit în articolul trecut o frază de genul ăsta.

Dacă analizezi mai profund, și te raportezi la Dipolul Creației, descoperi că frica este de fapt „iubire cu uitare”. Atunci când spui „mi-e frică” spui de fapt „mă iubesc și am uitat cine sunt”, iar datorită acestei uitări crezi că poți fi afectat de ceva, crezi că ceva sau cineva îți poate face rău. Mama, atunci când îi e frică pentru copil, de asemenea arată că îl iubește, și crede că ceva/cineva îi poate face rău acestuia.

Existența fricii demonstrează existența iubirii. Dacă cineva are dubii că există iubire, acestea ar trebui să fie spulberate de existența fricii.

Concluzia este că nu SENTIMENTUL trebuie depășit, sau inhibat, ci Uitarea. Dacă ne aducem aminte cine suntem cu adevărat, și cine sunt ceilalți cu adevărat, obiectul fricii dispare, și rămâne numai sentimentul de iubire.

Cine încearcă să-și inhibe sentimentul de frică, încearcă să-și inhibe de fapt iubirea de sine. Iar aceasta se poate face doar prin autodevalorizare – să capeți o părere foarte proastă despre tine însuți, lucru care nu este ok.

Noua Medicină Germanică spune că autodevalorizarea poate duce la boli foarte grave.

01.06. Au mai încercat şi alţii – continuare

Revin mai întâi la exemplul de ieri, deoarece îmi dau seama că am tras nişte concluzii pripite :

  • Spuneam despre acea comunitate de creştini ca n-a rezistat; totuşi, să ţinem cont că vremurile erau foarte tulburi; n-a rezistat el nici imperiul roman. Şi, în plus, au trecut de atunci 2000 de ani, deci e puţin ridicol să ridic astăzi asemenea pretenţii. Şi, în plus, iată că biserica creştină a rezistat.
  • Referitor la faptul că nu ar fi fost o comunitate productivă, e adevărat că nu ni se spune nimic de acest lucru, dar asta nu înseamnă neapărat că nu ar fi fost.

Alta este întrebarea care mi se pare mai relevantă, dar o voi pune dupa ce voi menţiona o altă comunitate, foarte importantă, de care era sa uit.

Este vorba despre prima comunitate creştină (deşi nu-i spuneau aşa atunci). Este vorba de comunitatea creată de Iisus, alcătuită din cei 12 discipoli. Eu cred că poate fi considerată o comunitate de prieteni, deşi a fost una mai specială (exista o relaţie de iubire de la Iisus spre ei, şi de la ei spre Iisus).

Şi acum revin la întrebarea mai relevantă pe care voiam să o pun: cum a reuşit cineva să faca asta? Cum a reuşit Iisus să convingă pe cei 12 să îşi părăsească familiile, rosturile, totul, şi să vină cu el, iar în final să moară pentru cuvântul lui ? (ştiu, se exclude Iuda, dar care a fost înlocuit cu altcineva). Ţineţi cont că erau nişte oameni simpli, nu filozofi şi nici ceea ce azi numim „căutători ai adevărului”. Cum au reuşit apostolii, la rândul lor, să convingă pe acei oameni să-şi vândă casele, ogoarele, şi să aducă totul în cadrul comunităţii ?

Răspunsul nu poate avea decât două variante: prin iubire sau prin frică.

Am convingerea personală că răspunsul este iubirea, şi nu frica.