01.31. „Cere și ți se va da, bate și ți se va deschide”

Am simțit impulsul de a scrie acest articol, cu acest titlu, care descrie mai degrabă o experiență personală, deoarece asta simt că mi se întâmplă mie de când am început să scriu acest blog. Nu știu dacă cineva a observat, dar până la articolul 01.20. despre Cercul Creației tonul era destul de vehement, deoarece nu puteam să înțeleg cum ceilalți nu văd niște lucruri care mie mi se păreau atât de clare, cum ar fi faptul că „fiecare pentru el” nu duce decât la suferință.

Scriind articolul despre Cercul Creației am înțeles efectiv că nu există bine și rău absolut (ceea ce citisem de multe ori în cărțile lui Walsch, dar fără să pot „digera”), că toate punctele de pe Cercul Creației sunt sacre, că fiecare entitate/suflet/om își are rostul lui în Planul Divin, că nu trebuie să îi distrugem sau să îi desființăm pe cei care nu sunt la nivelul nostru de înțelegere, ci trebuie doar să-i înțelegem și să-i acceptăm așa cum sunt, oferindu-le, dacă doresc, perspectiva noastră mai largă asupra lumii și vieții, iar cei care sunt la un anumit nivel de înțelegere/experiență vor începe sa rezoneze cu aceasta.

De fapt, după cum am și scris atunci, multe idei îmi veneau pe parcurs. Plecasem inițial de la ideea unui plan de coordonate x/y, unde axele x și y să reprezinte separarea și nevoia. În timp ce scriam mi-a venit ideea cu cele 4 cadrane ale unui cerc, care permitea o mai bună vizualizare a Tot Ce Există ca fiind cercul întreg, iar cadranul în care suntem acum, cu separare și nevoie, ca reprezentând doar 1/4 din Tot.

Nu știam de ce nu am inclus și uitarea în reprezentarea grafică, deși o menționasem și pe ea ca iluzie fundamentală. Ulterior „mi-a venit explicația” că uitarea/reamintirea se referă la modul în care putem experimenta separarea și nevoia.

Doresc să-i mulțumesc lui rast, pentru că, întrebându-l ce părere are despre o idee care mă frământă de mulți ani, cea a Comunităților de Prieteni, el mi-a dat ideea de a scrie un blog, unde să „fiu găsit”, în loc de a căuta eu.

Scriind la acest blog, ideile s-au ordonat, s-au sistematizat, au devenit mai clare, și iată, am constatat că multe lucruri care nu-mi erau clare au început să se clarifice „de la Sine”. Acum înțeleg de ce ne recomanda Walsch într-o carte a lui să scriem într-un jurnal ceea ce ne framântă, și cred că menționa și faptul că s-ar putea să primim și răspunsuri, precum a primit și el. Nu i-am înțeles utilitatea, și nu am făcut acest lucru până la acest blog.

Pot să spun că acum înțeleg ce este „inspirația” de care vorbesc scriitorii, și că aceasta există cu adevărat. Este vorba de a accesa nivele superioare de conștiință, sau poate de a fi accesat de acestea. Cred că s-ar putea explica, destul de simplist, prin rezonanță – a rezona cu alte frecvențe, de vibrație mai înaltă (de regulă, și de dorit !).

Cred că acesta este un proces normal pentru orice scriitor, fie el de profesie sau amator. Dar aș avea o observație. Cred că rostul unui scriitor este acela de a aduce în planul terestru aceste idei/sentimente de vibrație mai înaltă, dar nu și acela de a inventa fel de fel de combinații de cuvinte care să sune cât mai „elevat”. Este o părere personală, pe care mi-am format-o citind mai multe bloguri „artistice”.

01.11. Am schimbat pagina de început

Am văzut statisticile pe care mi le oferă WordPress şi am observat un lucru interesant: o bună parte dintre vizitatori se rezumă doar la prima pagină. Nu ştiu dacă e un fenomen general, sau este un caz particular cu acest site/blog. M-am gândit că s-ar putea să nu le placă, să-i sperie acel avertisment de pe prima pagină, cel cu propria răspundere. Sau poate prima pagină nu e suficient de atractivă. Şi atunci am decis să pun pe prima pagină povestea despre planeta Arret, care mi se pare un articol foarte reuşit, cel mai reuşit ca formă literară.

  • Ideea articolului mi-a venit într-un moment de inspiraţie – acum ştiu ce înţeleg scriitorii prin moment de inspiraţie.  Cornelia, soţia mea, mă striga din bucătărie să vin că e gata masa, eu strigam de la calculator că mai stau puţin, că nu am terminat de pus diacriticile. Radu, băiatul nostru, striga şi el, imitându-ne, şi făcea mişto că nu trebuie deranjat un scriitor atunci când este în febra creaţiei.
  • Iată că, atunci când faci parte dintr-o comunitate, libertatea personală se restrânge, în sensul că nu mai poţi să faci tot ce vrei, atunci când vrei. Dar mai mult despre asta, într-un articol următor, referitor la familii privite ca „comunităţi de prieteni”.

Legat de acel avertisment cu propria răspundere: cei care vor crea o astfel de comunitate, vor avea ocazia să experimenteze „pe propria piele” consecinţele acţiunilor lor, nefiind un pericol pentru alţii. Ce bine ar fi fost dacă Hitler i-ar fi luat pe apropiaţii lui şi le-ar fi zis: vreau să experimentăm pe propria piele cum este să ne gazăm, să ne torturăm, să ne împuşcăm unii pe alţii. Nu cred că se supăra multă lume dacă o făceau între ei. Acelaşi lucru este valabil şi despre Lenin, şi despre Stalin, şi despre toţi aceia care au dorit, doresc şi vor mai dori să experimenteze pe alţii propriile ideologii sau concepţii.