Procedura SMB actualizată – 20.03.2019

Procedura SMB (= Self Mending of the Body) actualizată – 20.03.2019

  1. Număr până la 3, şi la 3 toate entităţile care interferează rămân nemişcate şi nu pot face nimic altceva decât să asculte comenzile mele. 1 2 3.
  2. Număr până la 3, şi la 3 toate entităţile care interferează sunt îndepărtate la minim 100 de metri distanţă de mine. 1 2 3.
  3. Număr până la 3, şi la 3 sunt aduse la 100 de metri distanţă de mine toate entităţile care au interferat în timpul scurs de la ultima sesiune SMB, şi acestea rămân de asemenea nemişcate şi nu pot face nimic altceva decât să asculte comenzile mele. 1 2 3.
  4. Le transmit entităţilor că rup orice acord, pact, înţelegere, învoială care le permitea să interfereze, şi că nu le mai permit să interfereze nici în prezent, nici în viitor, nici în trecut, nici în afara timpului.
  5. Le transmit entităţilor că, după o jumătate de oră de stat nemişcate, sunt libere să îşi deschidă portaluri şi să plece. Doar atât şi nimic altceva.
  6. Număr până la 3, şi la 3 toate implanturile şi echivalentele lor, din prezent,  din viitor, din trecut şi din afara timpului, sunt dezintegrate. 1 2 3.
  7. Număr până la 3, şi la 3 toate aparatele care interferează şi echivalentele lor, din prezent, din viitor, din trecut şi din afara timpului, sunt dezintegrate. 1 2 3.
  8. Număr până la 3, şi la 3 toată energia inamică, pozitivă sau negativă, inclusiv vrăji şi blesteme, din prezent, din viitor, din trecut şi din afara timpului, se adună într-un ghem la 1000 de km distanţă, şi acolo se deschide un portal spre infinit, prin care ghemul este trimis spre infinit, după care portalul se închide în urma lui ermetic. 1 2 3.
  9. Număr până la 3, şi la 3 sfera cu diametrul de 3 metri din jurul meu este umplută 100% cu energia, lumina şi iubirea mea proprie, în prezent, în viitor, în trecut şi în afara timpului. 1 2 3.
  10. Număr până la 3, şi la 3 orice atac împotriva oricărui din corpurile mele subtile sau corpului fizic, în prezent, în viitor, în trecut sau în afara timpului, încetează şi se întoarce împotriva celui care l-a executat şi celui care l-a comandat (dacă acesta există). 1 2 3.
  11. Număr până la 3, şi la 3 toate impurităţile din toate corpurile mele subtile, din prezent, din viitor, din trecut şi din afara timpului, se adună într-un ghem la 1000 de km distanţă, şi acolo se deschide un portal spre infinit, prin care ghemul este trimis spre infinit, după care portalul se închide în urma lui ermetic. 1 2 3.
  12. Număr până la 3, şi la 3 fiecare corp subtil al meu este umplut 100% cu energia, lumina şi iubirea mea proprie, în prezent, în viitor, în trecut şi în afara timpului. 1 2 3.
  13. Număr până la 3, şi la 3 fiecare corp subtil al meu capătă frecvenţa şi amplitutdinea optimă pentru obţinerea şi menţinerea stării de sănătate perfectă a întregului ansamblu/organism,  în prezent, în viitor, în trecut şi în afara timpului. 1 2 3.
  14. Număr până la 3, şi la 3 toate corpurile mele subtile se aliniază perfect cu corpul fizic şi între ele, pentru obţinerea şi menţinerea stării de sănătate perfectă a întregului ansamblu/organism,  în prezent, în viitor, în trecut şi în afara timpului.
  15. Număr până la 3, şi la 3 toate impurităţile din toate chakrele mele, din prezent, din viitor, din trecut şi din afara timpului, se adună într-un ghem la 1000 de km distanţă, şi acolo se deschide un portal spre infinit, prin care ghemul este trimis spre infinit, după care portalul se închide în urma lui ermetic. 1 2 3.
  16. Număr până la 3, şi la 3 fiecare chakră capătă viteza optimă de rotaţie pentru obţinerea şi menţinerea stării de sănătate perfectă a întregului ansamblu/organism,  în prezent, în viitor, în trecut şi în afara timpului. 1 2 3.
  17. Număr până la 3, şi la 3 toate scuturile de protecţie ale mele, conştiente sau subconştiente, sunt reparate, re-create dacă e nevoie, şi energizate 100% cu energia, lumina şi iubirea mea proprie, în prezent, în viitor, în trecut şi în afara timpului. 1 2 3.
  18. Număr până la 3, şi la 3 programul de autovindecare şi autoreparare a corpurilor subtile şi a corpului fizic, continuă să se execute în mod optim, în prezent, în viitor, în trecut şi în afara timpului. 1 2 3.

 

 

01.30. Despre Iubirea lui Dumnezeu pentru Sine Însuși și despre moștenirea noastră

Dacă acceptăm faptul că Dumnezeu este Tot Ce Există, putem înțelege și faptul că Iubirea lui Dumnezeu, de care vorbesc toate religiile, este de fapt și la urma urmei – iubire pentru Sine Însuși.

La nivel absolut, Dumnezeu se iubește pe Sine. La nivelul următor, Tatăl îl iubește pe Fiu, și Fiul pe Tatăl. Mai jos, sufletele de asemenea își iubesc Creatorul, dar și între ele.

Dumnezeu ne iubește pe noi toți deoarece suntem vlăstarele lui, creația lui, dar suntem făcuți tot din El însuși, suntem una cu El în final.

Și, în urma la tot acest Hocus-Pocus, care este Dipolul Creației despre care am vorbit, iată că noi oamenii am moștenit această iubire de sine, și acest lucru nu are de ce să fie o rușine, și nu trebuie inhibată, nu trebuie distrusă. Nici nu cred că poate fi distrusă, de altfel. Cum spuneam într-un articol anterior, toate sentimentele umane, chiar cele pe care le numim negative (frică, ură, mânie, gelozie etc.), provin de fapt din iubirea de sine, combinată, e adevărat, cu iluziile uitării și separării.

Primul lucru de care este sigur orice om este „Eu sunt”, iar al doilea este „Eu mă iubesc”. Al doilea derivă imediat din primul, și amândouă sunt moștenirea noastră divină, pe care ar trebui să o prețuim ca atare, și nu să o negăm.

Religiile în general ne spun că nu trebuie să ne iubim pe noi înșine, pentru că am fi egoiști, ci să îi iubim pe ceilalți, adică să fim altruiști. Am curaj să spun că aceasta este o mare minciună. Este absolut normal să ne iubim pe noi înșine, iar pe ceilalți îi vom iubi cu adevărat atunci când vom realiza că Toți Suntem Unul (cum zice Walsch), deci când vom depăși iluzia separării.

Krishnamurti descria stări personale în care, uitându-se la un copac, realiza că este unul cu acesta, la modul propriu, nu la figurat. Și spunea că un pictor, dacă vrea să picteze un copac, trebuie mai întâi să intre în acea stare, de a fi una cu copacul.

Iată deci, când vom atinge nivelul acela, de a simți palpabil că suntem una cu ceilalți, precum degetele de la o mână, care fac parte din același corp – atunci nu vom mai putea să ne facem rău unul altuia, pentru că vom realiza că ne facem rău nouă înșine.

Cumva, ceea ce ne propune religia este să punem carul înaintea boilor, respectiv inversarea cauzei cu efectul. Dacă încerci să reproduci efectul, nu înseamnă că obții cauza. Exemplul clasic este acela al unor discipoli orientali, care, văzând că un maestru iluminat nu clipește, au încercat și ei să nu clipească. Tot ce au obținut a fost că și-au deteriorat vederea. Explicația ne-clipirii o dă U.G.Krishnamurti, care spune că în acea stare, care l-a „lovit” și pe el (este formularea lui), se activează o glandă lacrimală care compensează ne-clipitul.

În final, vreau să menționez că am cunoscut câteva persoane care se opuneau categoric masturbării. Lor aș vrea să le spun că cea mai sălbatică partidă de sex este, d.p.d.v. al lui Dumnezeu, tot o masturbare (dacă Dumnezeu este tot ce există, atunci nu poate face sex decât cu Sine Însuși) 🙂

01.28. Despre sentimente – generalizare la frică / iubire

Reiau mai jos articolul 01.26. : Despre frică / iubire

În volumul 1 din „Conversații cu Dumnezeu”, Walsch spune că orice acțiune omenească are la bază doar două cauze: iubirea sau frica. Este o afirmație de bun simț, și cred că majoritatea oamenilor este de acord cu asta.

Noi toți încercăm „să ne depășim” fricile, sau să le „învingem” etc. Chiar eu am folosit în articolul trecut o frază de genul ăsta.

Dacă analizezi mai profund, și te raportezi la Dipolul Creației, descoperi că frica este de fapt „iubire cu uitare”. Atunci când spui „mi-e frică” spui de fapt „mă iubesc și am uitat cine sunt”, iar datorită acestei uitări crezi că poți fi afectat de ceva, crezi că ceva sau cineva îți poate face rău. Mama, atunci când îi e frică pentru copil, de asemenea arată că îl iubește, și crede că ceva/cineva îi poate face rău acestuia.

Existența fricii demonstrează existența iubirii. Dacă cineva are dubii că există iubire, acestea ar trebui să fie spulberate de existența fricii.

Concluzia este că nu SENTIMENTUL trebuie depășit, sau inhibat, ci Uitarea. Dacă ne aducem aminte cine suntem cu adevărat, și cine sunt ceilalți cu adevărat, obiectul fricii dispare, și rămâne numai sentimentul de iubire.

Cine încearcă să-și inhibe sentimentul de frică, încearcă să-și inhibe de fapt iubirea de sine. Iar aceasta se poate face doar prin autodevalorizare – să capeți o părere foarte proastă despre tine însuți, lucru care nu este ok.

Noua Medicină Germanică spune că autodevalorizarea poate duce la boli foarte grave.

Dacă ne uităm mai atent, constatăm că toate sentimentele noastre „negative” pleacă de la „iubire cu uitare”: frica, mânia, ura, gelozia, invidia etc. etc. Toate sunt expresii ale iubirii de sine combinată cu uitarea, care ne face să credem că putem fi / am fost  afectați de diverse lucruri care ni s-au întâmplat / persoane pe care le-am întâlnit.

Toate sentimentele noastre sunt ca niște filtre de diverse culori puse peste Iubire. Prin toate noi exprimăm faptul că „ne iubim și am uitat cine suntem”, în diverse moduri posibile. Și noi încercăm să luptăm cu ele, să le inhibăm, să le distrugem, când de fapt singurul lucru de „distrus” este Uitarea.

Acum putem înțelege mai bine cât de adevărate sunt afirmațiile făcute de Dumnezeu prin Walsch, în volumele „Conversații cu Dumnezeu”:

  • Sentimentul este limbajul sufletului
  • Iubirea este tot ce există

01.26. Despre frică / iubire

În volumul 1 din „Conversații cu Dumnezeu”, Walsch spune că orice acțiune omenească are la bază doar două cauze: iubirea sau frica. Este o afirmație de bun simț, și cred că majoritatea oamenilor este de acord cu asta.

Noi toți încercăm „să ne depășim” fricile, sau să le „învingem” etc. Chiar eu am folosit în articolul trecut o frază de genul ăsta.

Dacă analizezi mai profund, și te raportezi la Dipolul Creației, descoperi că frica este de fapt „iubire cu uitare”. Atunci când spui „mi-e frică” spui de fapt „mă iubesc și am uitat cine sunt”, iar datorită acestei uitări crezi că poți fi afectat de ceva, crezi că ceva sau cineva îți poate face rău. Mama, atunci când îi e frică pentru copil, de asemenea arată că îl iubește, și crede că ceva/cineva îi poate face rău acestuia.

Existența fricii demonstrează existența iubirii. Dacă cineva are dubii că există iubire, acestea ar trebui să fie spulberate de existența fricii.

Concluzia este că nu SENTIMENTUL trebuie depășit, sau inhibat, ci Uitarea. Dacă ne aducem aminte cine suntem cu adevărat, și cine sunt ceilalți cu adevărat, obiectul fricii dispare, și rămâne numai sentimentul de iubire.

Cine încearcă să-și inhibe sentimentul de frică, încearcă să-și inhibe de fapt iubirea de sine. Iar aceasta se poate face doar prin autodevalorizare – să capeți o părere foarte proastă despre tine însuți, lucru care nu este ok.

Noua Medicină Germanică spune că autodevalorizarea poate duce la boli foarte grave.

01.12. Despre familii, ca şi „Comunităţi de Prieteni – toţi pentru unul, unul pentru toţi”

Nu vreau să se creadă că-l plagiez pe Alex Velea, dar numărul de membri într-o astfel de „Comunitate de Prieteni” este minim 2 🙂

Astfel, o familie de două persoane poate să fie ce mai redusă „Comunitate de Prieteni – toţi pentru unul, unul pentru toţi”. Şi cred că, în majoritatea cazurilor,  aşa se şi întâmplă. De regulă, familia se măreşte ulterior, apare un copil, sau mai mulţi. Acest fapt nu schimbă natura relaţiei, ci dimpotrivă, o consolidează. Îndrăznesc să afirm că o familie durează atât timp cât se păstrează spiritul lui „toţi pentru unul, unul pentru toţi”. Când acesta dispare, familia se destramă.

Desigur, mulţi folosesc cuvântul „iubire” în loc de „toţi pentru unul, unul pentru toţi”. Cele două formulări sunt echivalente, zic eu. Se poate scrijeli pe un copac „toţi pentru unul, unul pentru toţi = iubire” 🙂

Prin iubire înţeleg mai mult decat atracţia sexuală, deşi mulţi le confundă pe cele două. Iubirea este compasiune, cum zicea Buddha. Este ceea ce ar trebui să simţim cu toţii unii faţă de alţii, dar mai avem până acolo. Oricum, Buddha este acolo, ne aşteaptă. A promis că nu pleacă nicăieri până ce ultimul dintre oameni nu ajunge la nivelul lui.

Deci, familiile se destramă atunci când nu mai există „toţi pentru unul, unul pentru toţi”=iubire. Cred că asta se întâmplă din cauză că sufletele noastre sunt atât de dornice de iubire. Dacă în familie a dispărut iubirea, rămâne doar „fiecare pentru el”, iar sufletul nu mai vrea asta, deoarece are destul „fiecare pentru el” în societate, la serviciu, peste tot în jur. Şi atunci începe să caute în altă parte iubirea.

Aşadar, iată un sfat pentru cei tineri, dar nu numai: dacă doriţi să vă întemeiaţi o familie, analizaţi bine dacă sunteti dispuşi şi capabili de a experimenta pe „toţi pentru unul, unul pentru toţi”. Mulţi nu sunt pregătiţi de aşa ceva, şi confundă atracţia sexuală cu iubirea. Atracţia sexuală este un program „plantat” în noi de către specie. El este necesar pentru supravieţuirea speciei, este vital chiar. Este adevărat, de multe ori atracţia sexuală poate să fie iniţiatorul iubirii, precum paiele care aprind focul. Dar dacă nu există şi lemnele, paiele ard repede şi focul se stinge.

Trebuie menţionat un alt lucru foarte important, pe care l-am menţionat şi în articolul trecut. A face parte dintr-o comunitate, de orice fel, inclusiv o familie, implică reducerea libertăţii – nu mai poţi face tot ce vrei tu, oricând vrei tu. Trebuie să ţii cont şi de interesele şi de dorinţele celor din jurul tău.


Întorcându-ne acum la Comunităţile noastre de prieteni, iată că acestea nu sunt ceva nou. Este adevărat că eu mi le imaginez cu mai mult de 2 membri, ceea ce este cu adevărat o provocare.

Întrebarea adevărată care se pune este: dacă există atâtea comunităţi „toţi pentru unul, unul pentru toţi”, sub forma familiilor, de ce nu se schimbă nimic în societate? Pentru ce continuă acest „fiecare pentru el”?

Oare oamenii nu sunt în stare să iubească şi să respecte mai mult de o singură persoană ?

Eu cred că acest lucru nu este adevărat, dar societatea le furnizează acest şablon, şi nu există în prezent vreo alternativă la ceea ce furnizează societatea.

01.06. Au mai încercat şi alţii – continuare

Revin mai întâi la exemplul de ieri, deoarece îmi dau seama că am tras nişte concluzii pripite :

  • Spuneam despre acea comunitate de creştini ca n-a rezistat; totuşi, să ţinem cont că vremurile erau foarte tulburi; n-a rezistat el nici imperiul roman. Şi, în plus, au trecut de atunci 2000 de ani, deci e puţin ridicol să ridic astăzi asemenea pretenţii. Şi, în plus, iată că biserica creştină a rezistat.
  • Referitor la faptul că nu ar fi fost o comunitate productivă, e adevărat că nu ni se spune nimic de acest lucru, dar asta nu înseamnă neapărat că nu ar fi fost.

Alta este întrebarea care mi se pare mai relevantă, dar o voi pune dupa ce voi menţiona o altă comunitate, foarte importantă, de care era sa uit.

Este vorba despre prima comunitate creştină (deşi nu-i spuneau aşa atunci). Este vorba de comunitatea creată de Iisus, alcătuită din cei 12 discipoli. Eu cred că poate fi considerată o comunitate de prieteni, deşi a fost una mai specială (exista o relaţie de iubire de la Iisus spre ei, şi de la ei spre Iisus).

Şi acum revin la întrebarea mai relevantă pe care voiam să o pun: cum a reuşit cineva să faca asta? Cum a reuşit Iisus să convingă pe cei 12 să îşi părăsească familiile, rosturile, totul, şi să vină cu el, iar în final să moară pentru cuvântul lui ? (ştiu, se exclude Iuda, dar care a fost înlocuit cu altcineva). Ţineţi cont că erau nişte oameni simpli, nu filozofi şi nici ceea ce azi numim „căutători ai adevărului”. Cum au reuşit apostolii, la rândul lor, să convingă pe acei oameni să-şi vândă casele, ogoarele, şi să aducă totul în cadrul comunităţii ?

Răspunsul nu poate avea decât două variante: prin iubire sau prin frică.

Am convingerea personală că răspunsul este iubirea, şi nu frica.