01.30. Despre Iubirea lui Dumnezeu pentru Sine Însuși și despre moștenirea noastră

Dacă acceptăm faptul că Dumnezeu este Tot Ce Există, putem înțelege și faptul că Iubirea lui Dumnezeu, de care vorbesc toate religiile, este de fapt și la urma urmei – iubire pentru Sine Însuși.

La nivel absolut, Dumnezeu se iubește pe Sine. La nivelul următor, Tatăl îl iubește pe Fiu, și Fiul pe Tatăl. Mai jos, sufletele de asemenea își iubesc Creatorul, dar și între ele.

Dumnezeu ne iubește pe noi toți deoarece suntem vlăstarele lui, creația lui, dar suntem făcuți tot din El însuși, suntem una cu El în final.

Și, în urma la tot acest Hocus-Pocus, care este Dipolul Creației despre care am vorbit, iată că noi oamenii am moștenit această iubire de sine, și acest lucru nu are de ce să fie o rușine, și nu trebuie inhibată, nu trebuie distrusă. Nici nu cred că poate fi distrusă, de altfel. Cum spuneam într-un articol anterior, toate sentimentele umane, chiar cele pe care le numim negative (frică, ură, mânie, gelozie etc.), provin de fapt din iubirea de sine, combinată, e adevărat, cu iluziile uitării și separării.

Primul lucru de care este sigur orice om este „Eu sunt”, iar al doilea este „Eu mă iubesc”. Al doilea derivă imediat din primul, și amândouă sunt moștenirea noastră divină, pe care ar trebui să o prețuim ca atare, și nu să o negăm.

Religiile în general ne spun că nu trebuie să ne iubim pe noi înșine, pentru că am fi egoiști, ci să îi iubim pe ceilalți, adică să fim altruiști. Am curaj să spun că aceasta este o mare minciună. Este absolut normal să ne iubim pe noi înșine, iar pe ceilalți îi vom iubi cu adevărat atunci când vom realiza că Toți Suntem Unul (cum zice Walsch), deci când vom depăși iluzia separării.

Krishnamurti descria stări personale în care, uitându-se la un copac, realiza că este unul cu acesta, la modul propriu, nu la figurat. Și spunea că un pictor, dacă vrea să picteze un copac, trebuie mai întâi să intre în acea stare, de a fi una cu copacul.

Iată deci, când vom atinge nivelul acela, de a simți palpabil că suntem una cu ceilalți, precum degetele de la o mână, care fac parte din același corp – atunci nu vom mai putea să ne facem rău unul altuia, pentru că vom realiza că ne facem rău nouă înșine.

Cumva, ceea ce ne propune religia este să punem carul înaintea boilor, respectiv inversarea cauzei cu efectul. Dacă încerci să reproduci efectul, nu înseamnă că obții cauza. Exemplul clasic este acela al unor discipoli orientali, care, văzând că un maestru iluminat nu clipește, au încercat și ei să nu clipească. Tot ce au obținut a fost că și-au deteriorat vederea. Explicația ne-clipirii o dă U.G.Krishnamurti, care spune că în acea stare, care l-a „lovit” și pe el (este formularea lui), se activează o glandă lacrimală care compensează ne-clipitul.

În final, vreau să menționez că am cunoscut câteva persoane care se opuneau categoric masturbării. Lor aș vrea să le spun că cea mai sălbatică partidă de sex este, d.p.d.v. al lui Dumnezeu, tot o masturbare (dacă Dumnezeu este tot ce există, atunci nu poate face sex decât cu Sine Însuși) 🙂