Consideraţii 1

  1. Afirmaţia numărul 1 – Noi nu suntem corpul fizic. Asta ne-o zic toate religiile, toate mişcările spirituale şi toţi cei care au acces la planurile subtile ale Realităţii (clarvăzători, mediumi, hipnotizatori etc.). Pentru cei care vor o dovadă în plus, vă prezint un fapt care mie mi se pare incontestabil: existenţa homosexualilor şi a transsexualilor dovedeşte, după părerea mea clar, că suntem suflete întrupate în corpuri fizice: un homosexual (bărbat) este de fapt un suflet de femeie captiv într-un corp de bărbat, iar o lesbiană este un suflet de bărbat captiv într-un corp de femeie.
  2. Celor care au copii foarte mici ca vârstă (câteva luni) le recomand să le studieze cu atenţie comportamentul. Veţi vedea, la un moment dat (am văzut şi eu cu ochii mei) că copilul începe să-şi studieze mâinile, să le mişte şi să le privească curios din toate unghiurile. Este clar că el învaţă ce este corpul şi ce poate să facă cu el. Din păcate, tooate aceste lucruri le uităm, şi ne identificăm cu acest corp cu mult înainte de când ne ştim (asta ar fi cam pe la 2 ani).
  3. Înţelegerea faptului că nu suntem corpul fizic, şi că suntem un suflet întrupat în planul fizic/material, ar trebui să fie primul motiv de bucurie. Nu ar trebui să ne mai agăţăm disperaţi de viaţa în corpul fizic, deoarece noi suntem cu mult mai mult decât acest corp.
  4. Întrebări care apar firesc dupa asimilarea punctului 1: „ce căutăm aici”, „ce este acest loc”, „de unde venim”, „unde ne ducem”, „de ce nu ne aducem aminte nimic” etc.
  5. Religiile încearcă, cu un succes mai mare sau mai mic, să ne dea răspunsuri la aceste întrebări.

 

01.30. Despre Iubirea lui Dumnezeu pentru Sine Însuși și despre moștenirea noastră

Dacă acceptăm faptul că Dumnezeu este Tot Ce Există, putem înțelege și faptul că Iubirea lui Dumnezeu, de care vorbesc toate religiile, este de fapt și la urma urmei – iubire pentru Sine Însuși.

La nivel absolut, Dumnezeu se iubește pe Sine. La nivelul următor, Tatăl îl iubește pe Fiu, și Fiul pe Tatăl. Mai jos, sufletele de asemenea își iubesc Creatorul, dar și între ele.

Dumnezeu ne iubește pe noi toți deoarece suntem vlăstarele lui, creația lui, dar suntem făcuți tot din El însuși, suntem una cu El în final.

Și, în urma la tot acest Hocus-Pocus, care este Dipolul Creației despre care am vorbit, iată că noi oamenii am moștenit această iubire de sine, și acest lucru nu are de ce să fie o rușine, și nu trebuie inhibată, nu trebuie distrusă. Nici nu cred că poate fi distrusă, de altfel. Cum spuneam într-un articol anterior, toate sentimentele umane, chiar cele pe care le numim negative (frică, ură, mânie, gelozie etc.), provin de fapt din iubirea de sine, combinată, e adevărat, cu iluziile uitării și separării.

Primul lucru de care este sigur orice om este „Eu sunt”, iar al doilea este „Eu mă iubesc”. Al doilea derivă imediat din primul, și amândouă sunt moștenirea noastră divină, pe care ar trebui să o prețuim ca atare, și nu să o negăm.

Religiile în general ne spun că nu trebuie să ne iubim pe noi înșine, pentru că am fi egoiști, ci să îi iubim pe ceilalți, adică să fim altruiști. Am curaj să spun că aceasta este o mare minciună. Este absolut normal să ne iubim pe noi înșine, iar pe ceilalți îi vom iubi cu adevărat atunci când vom realiza că Toți Suntem Unul (cum zice Walsch), deci când vom depăși iluzia separării.

Krishnamurti descria stări personale în care, uitându-se la un copac, realiza că este unul cu acesta, la modul propriu, nu la figurat. Și spunea că un pictor, dacă vrea să picteze un copac, trebuie mai întâi să intre în acea stare, de a fi una cu copacul.

Iată deci, când vom atinge nivelul acela, de a simți palpabil că suntem una cu ceilalți, precum degetele de la o mână, care fac parte din același corp – atunci nu vom mai putea să ne facem rău unul altuia, pentru că vom realiza că ne facem rău nouă înșine.

Cumva, ceea ce ne propune religia este să punem carul înaintea boilor, respectiv inversarea cauzei cu efectul. Dacă încerci să reproduci efectul, nu înseamnă că obții cauza. Exemplul clasic este acela al unor discipoli orientali, care, văzând că un maestru iluminat nu clipește, au încercat și ei să nu clipească. Tot ce au obținut a fost că și-au deteriorat vederea. Explicația ne-clipirii o dă U.G.Krishnamurti, care spune că în acea stare, care l-a „lovit” și pe el (este formularea lui), se activează o glandă lacrimală care compensează ne-clipitul.

În final, vreau să menționez că am cunoscut câteva persoane care se opuneau categoric masturbării. Lor aș vrea să le spun că cea mai sălbatică partidă de sex este, d.p.d.v. al lui Dumnezeu, tot o masturbare (dacă Dumnezeu este tot ce există, atunci nu poate face sex decât cu Sine Însuși) 🙂