Extras din cartea „Memoriile unui isihast” de Ghelasie Gheorghe

https://www.chipuliconic.ro/wp-content/uploads/2017/08/Memoriile-unui-isihast-FILOCALIE-CARPATINA.pdf

< Asceza Isihastă! Suflet-Corp… Corpul devine Realitatea
Primă după căderea din Rai. Corpul refuză Sufletul în care
îşi are rădăcinile. Corpul îşi arogă dreptul de independenţă
şi autonomie. Corpul vrea Propriul Rai, vrea şi un
Dumnezeu Propriu. Corpul se crede şi Chip de Dumnezeu.
Dar ce iluzie!… Suferinţa!… Ce arătare cumplită!… Acum
începe Taina Reîntoarcerii. Până aici Creaţia visează,
suferinţa o trezeşte. Plăcere-Desfătare-Beţie şi deodată Iad.
Creaţia fuge de Dumnezeu în visul libertăţii şi ajunge întro
adevărată robie.
Fiul Risipitor şi Desfrânat vrea să se Reîntoarcă Acasă…
Este murdar, gol, seminebun, sălbăticit… şi totuşi cu un
ultim zvâcnet de viaţă se reîntoarce Acasă. Îşi reaminteşte
cum a plecat, cum a călcat în picioare Iubirea Tatălui, cum
a luat cu forţa moştenirea sa de Fiu, cum şi-a făcut de cap
în desfrâu şi beţii, până s-a vândut şi rob, ajungând păzitor
de porci. Nu! Nu se poate!… Slugă!… Sub legi, bătăi,
Umilinţă!… El, Fiul, ajunge slugă la porci… Acasă!… Hai
acasă!… Slugă, ce oribil!… Din Fiu, slugă!… Înapoi
Acasă!… Cu orice risc Acasă!… Înapoia Mea, Satana!…
Nu mă înfricoşez!… S-a trezit în mine o putere nemaipomenită…
Acasă!… Ştiu că drumul înapoi este mai complicat.
Slugă, Stăpân, Legi ce oribil!… Fiu, Tată, ce minunat!…
Gata!… Locul meu este Acasă. Voi deveni din slugă, Fiu.
Iluzii… S-a terminat cu Roşcovele voastre de care îmi vine
greaţă… Acasă cât mai repede!…
Aceasta este Asceza Creştină. Este altceva decât renunţarea
la cele lumeşti. Asceza Creştină este Drama Conştiinţei
Personale. Conştiinţa este condiţia de Fiu de Dumnezeu.
Căderea este Condiţie de Rob. Asceza este Dublu Aspect,
trezirea Conştiinţei şi zbaterea Conştiinţei, ca Drum al
Crucii. Asceza este deznodământul Căderii, în care Suferinţa
este glasul Conştiinţei Maltratate, iar Crucea: Steagul de
Eliberare. Nu mai este simplu eroism peste plăcerile lumii,
ci Conştiinţa adâncă a Identităţii de sine Maltratată de
condiţia de Cădere. Fac Asceză doar cei treziţi la
Conştiinţă. Însăşi condiţia de Rob este o Asceză-restricţie
continuă. De aici o contra-Asceză voită-liberă de Fiu.
Între cele Două Asceze de Rob şi Fiu este Crucea.
Crucea este Asceza liberă de ieşire din condiţia de Robie.
Paradoxal Crucea este Anti-Asceză Robiei. Crucea este o
Asceză scurtă, dură împotriva robiei, care este o Asceză
îndelungată şi lentă. Astfel Asceza îşi are originea în
Căderea Creaţiei. Creaţia Căzută intră în Robie. Stăpânirea
lumii devine apăsătoare şi grea, de unde nostalgia
Eliberării.
Crucea este astfel puterea Conştiinţei Eliberării din
Robia Căderii. Semnul Crucii nu este semnul suferinţei
Robiei, ci al puterii şi al Eliberării de Robie. Paradoxal,
Crucea este Antisuferinţă, Steagul Învierii. Prin Cruce se
opreşte extinderea suferinţei robiei.
Miracolul Crucii este Învierea. Dacă n-ar fi Învierea,
Crucea suferinţa ar fi o veşnică robie. Învierea rezolvă
Unirea contrariilor. Sluga devine Fiu şi Stăpânul devine
Tată. Învierea preface Căderea în Icoanele Fiu şi Tată care
nu mai sunt contrare. Crucea este întretăierea contrariilor
din care iese Învierea. Transfigurarea în Icoane. Robul
devine Fiu. Chipul decăzut se preface în Icoană. Crucea
este Înfierea. Nu simpla purificare. Dacă Tatăl nu-l va
primi pe Rob ca Fiu, în zadar este toată Purificarea
Ascezei. Asceza este Conştiinţa trezită a identităţii de Fiu.
Fără aceasta nu se poate prezenta în faţa Tatălui şi nici nu
va ajunge la întâlnirea cu Tatăl. Asceza este în vederea
întâlnirii cu Tatăl. Fiul decăzut face asceză ca Smulgere
din Propria mizerie. Întâlnirea cu Tatăl este dincolo de
Asceză, ca ospăţ Ceresc-Împărtăşire. Asceza Creştină este
în corelare cu Iubirea. Asceza este Conştiinţa trezită, iar
Iubirea este sensul acestei Conştiinţe. Asceza însă rămâne
la poarta Casei şi Iubirea intră înăuntru. Unii cred că este
de ajuns Asceza, iar alţii că este de ajuns Iubirea. Ca
realitate, ele merg împreună. Trăirea Isihastă are în vedere
înfierea, în Crucea lui Hristos se întâlnesc Două Conştiinţe,
a Lui Dumnezeu Însuşi care vine spre Creaţie şi a Creaţiei
căzute ce se ridică spre Dumnezeu. Asceza Creştină este
astfel sub semnul chemării Lui Dumnezeu prin Hristos. În
Cruce este îmbinarea dintre Puterea Directă a Lui Dumnezeu
şi voinţa Proprie a Creaţiei. Asceza este să vrei, nu atât
să renunţi. Să vrei înseamnă libertate de Fiu. Dacă nu ai
Conştiinţă de Fiu, nu poţi să vrei. De aceea Taina Mântuirii
este Taina venirii Fiului Lui Dumnezeu Însuşi
Hristos, care aduce Puterea Voinţei. Asceza Creştină nu
este metodă-tehnică, ci Pocăinţă, Conştiinţa reîntoarcerii
de la starea de robie la starea de Fiu. Asceza Isihastă nu
este simpla urmare a Crucii lui Hristos, ci transfigurarea
Crucii ca Icoană a Înfierii. Învierea este începutul Icoanei,
că Învierea produce Miracolul Icoanei, de prefacerea
Robului în Fiu. Datorită Învierii este posibilitatea Icoanei.
Icoana este Fire Dumnezeiască pe care o câştigă Creaţia
Înviată. Chipul lui Dumnezeu înseamnă Icoană. Prin
Înviere, Robul devine Icoană Fiu. Hristos ca Icoană a
Tatălui Dumnezeu se face pentru prima dată Icoană
Împărtăşanie „la Cina cea de Taină” dinaintea Răstignirii.
El, Fiul lui Dumnezeu, ca Icoană a Tatălui Dumnezeu, este
totodată Icoană de Creaţie, ca Fiu Creaţie. Asceza Creştină
este astfel Mistica Împărtăşaniei şi a Învierii ca Icoană.
Creştinismul începe cu Miracolul peste Fire „Să iubeşti şi
pe duşmanul tău”. Tâlcul acesta este cu adevărat Tainic.
Miracolul începe cu trezirea Conştiinţei de Fiu, care se
loveşte însă de duşmani, de împotrivitorul. Prin despărţirea
de Dumnezeu, Creaţia se face duşmană. Noi avem în
adâncul nostru blestemul duşmăniei. Creştinismul începe
cu prefacerea duşmăniei în Iubire. Fiecare din noi avem
Antiiubirea căderii. Revenirea la starea de Fiu este
Conştiinţa Iubirii. Logica Iubirii exclude tot ce este altceva
decât iubirea. Robul înseamnă Ură şi transformarea Robului
în Fiu se face prin suprafirescul Iubire. Icoana înseamnă
Iubirea Lui Dumnezeu. Cine Iubeşte pe Dumnezeu se
preface în Icoană. Întoarcerea lumii la Chipul perfecţiunii
de Rai se face prin schimbarea Firii Urii în Fire Iubire.
Creştinismul vine cu Icoana Iubirii. Icoana înseamnă
Unirea contrariilor. Omenescul se Uneşte cu Dumnezeiescul
prin supra-Firescul Iubire. În faţa acestui supra-firesc, te
poţi Închina. Creştinismul vine cu Biruinţa Iubirii. Puterea
Lui Dumnezeu înseamnă puterea Iubirii. Când ai Iubire în
tine, ai Puterea Lui Dumnezeu.
Cea mai distrugătoare forţă este ura. Ura este
Maltratarea Iubirii. Suferinţa este Maltratarea Conştiinţei.
Înrobirea este produsul acestor Maltratări. Ura nu poate fi
învinsă decât de Iubire. Ura este Anti-Firesc. Iubirea este
Supra-Firea. Creaţia nefiind Conştiinţa prin sine însăşi, ci
prin dăruire de Naştere Creaţiei, trebuie să-şi ia în primire
şi să Conştientizeze acest Fond, care sunt Modelele
Arhetipale Dumnezeieşti şi Tiparele Harice.
Creşterea Creaţiei este Dublă Conştientizare, atât a sa
de Creaţie cât şi a Lui Dumnezeu Însuşi. Acesta este
Psihismul Transcendental al Creaţiei. Căderea Creaţiei
vine cu un adaos de al Doilea Psihism de Realitate Căzută,
contrară celei Arhetipale, care are tendinţa de a deveni
Conştiinţa de Bază. Şi aşa Conştientul Ancestral Arhetipal
este dat la o parte şi se înlocuieşte cu un nou Psihism în
formare continuă, contrar celui primordial. Conştiinţa de
adaos este din Modele Anti-Arhetipale care sunt în esenţă
polarizate şi contrare până la conflict continuu. De aici
drama Căderii ca antagonism dintre Chipul Primordial şi
Chipul de adaos Anti-Arhetipal. Acest Chip conflictual
trebuie prefăcut în Chipul neconflictual ca Iubire.
Acum începe Asceza. Căderea este un Cerc vicios al
conflictului. Ieşirea din conflict este Crucea în vederea
Miracolului Învierii, care este prefacerea în Icoană a Unirii
contrariilor. Asceza Creştină este astfel întrepătrunderea
Dumnezeu-Creaţie în care miracolul Dumnezeiesc copleşeşte
pe cel de Creaţie. Creştinismul începe cu un adevărat
şoc, cu Iubirea pe care nu poţi să o ai, cerându-ţi-se să o ai
peste fire. Aici nu mai este vorba de o simplă morală, ci de
o Taină în Sine, Suprafirescul mistic, Taina Transfigurării.
Taină înseamnă Realitate peste fire, peste Propria Realitate.
Asceza Creştină nu se opreşte la forţe-Energii Magice.
În Creştinism Magia-Putere este înlocuită cu Duhovnicia.
Magia este forţă Energetică, iar Duhovnicia este şi mai
mult decât aceasta, este prezenţă şi mişcare de Persoană,
Comunicare Inter-Personală. Energiile în ele însele sunt
impersonale şi de aceea trebuie stăpânite şi conduse. În
Trăirea Isihastă se pune bază întâi pe Duhovnicie, pe
comunicarea dintre Persoane şi apoi pe Energiile care ies
din Mişcările Persoanelor. Suprafirescul Ascezei Isihaste
nu constă în Magia Energetică, de Forţe Miraculoase, ci
este asceză directă de Totalitate de Persoană ca Subiect-
Conştiinţă, ca întâlnire Personală cu Persoana Dumnezeu.
Asceza Isihastă este Transfigurare de Persoană Căzută, în
Icoană. Asceza este în sensul Trans-Firii Icoanei. Iubirea
este Trans-Firea, iar trezirea la Conştiinţă este Asceză.
Creştinismul vine cu Iubirea peste Fire, Iubirea duşmanului.
Nu ţi se cere propriu-zis să-l iubeşti dacă nu poţi, ci
să accepţi Iubirea duşmanului, această acceptare având în
ea însăşi puterea ce preface Ura în Icoana Iubirii. Asceza
Isihastă începe cu Asceza de Suflet, cu această Iubire de
acceptare-primire, care se face ea însăşi putere de Taină.
Să crezi că Robul se poate preface în Fiu, că Ura se poate
Transfigura în Icoana Iubirii. Creştinismul vine cu Revelaţia
Arhetipurilor. Cine nu revine la Modelul Transcendental
de Conştiinţă-Iubire, nu-şi recapătă demnitatea de Fiu.
Conflictul din tine şi din afară este condiţia Căderii. Prefă
totul în Iubire şi ai prefăcut Căderea în Icoană.
Psihopatia conflictului este Model şi Tipar Diavolesc
din care trebuie să ieşi neapărat. Nu este altă cale decât
Iubirea. Şi Diavolii în faţa Iubirii îşi pierd puterea. Noi
prin primirea Iubirii peste Propria noastră înţelegere
reintrăm în Taina Realităţii.
Trăirea Isihastă începe cu primirea directă a Lui Iisus în
Inimă. Persoana este Deschidere-Primire, nu Raţiuni-
Considerente. Cine este capabil să treacă peste Raţiuni-
Considerente, acela începe să aibă vederea de Persoană,
vederea de Taină. Aşa ţie, celui ce doreşti practica Isihastă
două lucruri îţi trebuiesc de la început până la sfârşit:
primirea Lui Iisus în Inima ta şi vederea peste Raţiuni-
Considerente a Realităţii.
Primeşte Iubirea să lucreze în tine şi sileşte-te să vezi
totul numai prin Primire şi Iubire. Mintea ta doar aşa va
putea să stea liniştită în Inimă, ca într-o desfătare a Odihnei
în Iubire şi în Primire-Deschidere de Proprie Fire, care
începe să-şi reamintească de Firea-Sufletului, ce este Iubire
şi Primire directă de Realitate. Lasă-te deschis Tainei
Primirii şi Iubirii peste Fire şi vei găsi Iniţierea Sfântului
Duh. Însuşi Iisus Hristos vine în Inima ta cu Plinătatea
Sfântului Duh. Aceasta este Asceza Trăirii Isihaste. >

 

01.36. Despre polul + (plus) și despre a dărui

Cabaliștii ne explică ce se întâmplă în partea Creației pe care ei au denumit-o Fiu. Am văzut că Fiul primește lumina/iubirea/plăcerea de la Tatăl, și că „nu se poate altfel” – vom vedea de ce, probabil în articolul următor, care va explica „Totul”, cel puțin așa sper… 🙂

Am văzut și că Sufletele sunt de fapt Fiul „spart în bucățele”, deci și ele au această caracteristică de a primi/dori lumina/plăcerea. Iar oamenii nu sunt decât suflete întrupate, deci automat păstrează această caracteristică. Aceasta este explicația pentru faptul că omul caută să primească plăcere, sub diverse forme. Toată viața noastră, spun cabaliștii, se desfășoară în căutarea diverselor plăceri. Ei spun ca noi nu am putea să facem nimic, nici măcar să mișcăm un braț ca să ne scărpinăm, dacă nu am obține o plăcere din asta.

Cabaliștii mai spun că există și lucruri secrete, pe care nu le fac publice, deoarece nu sunt utile în această etapă.

Eu am spus că Fiul este doar un pol, polul minus, și că ar trebui să existe și polul plus pentru ca „lucrurile să se închidă” – acesta e un principiu universal în toată Creația, ne vom mai lovi de el. Am spus că eu cred că Fiul are un corp cu un organ de simț care Îi crează iluzia că primește Lumina de la Tatăl, după care se aplică tot ce spun cabaliștii. În realitate, Lumina se întoarce la polul +, pe altă cale sau sub altă formă, neobservată de la nivelul de conștiință al Fiului.

Întrebarea care se naște firesc este: ce se întâmplă la polul + ?

Polul + ar corespunde la ceea ce cabaliștii numesc Tatăl, și despre care ei spun că nu se poate spune nimic, decât că este sursa Luminii. Cabaliștii sunt niște oameni foarte onești, și nu spun decât ceea ce au trăit și au putut „atinge” prin propria experiență.

Eu îndrăznesc să merg mai departe – prin intuiție și logică, nu prin experiență proprie. Prin analogie cu ce am văzut la polul – (minus), se poate deduce că polul + (plus) este construit nu pentru a primi lumina/plăcerea, ci pentru a o dărui, și doar astfel își împlinește menirea. Cabaliștii vorbesc și ei oarecum despre acest lucru, dar nu îl formulează direct. Ei spun că în final lumea aceasta se va schimba și vom ajunge cu toții să dăruim, spre deosebire de prezent unde toți vrem să primim. Eu am oarecare dubii despre asta, deoarece cred că totul e perfect așa cum este, după cum am mai spus că voi explica în articolul viitor.

Eu înclin să cred că cei doli poli se află în fiecare suflet și în fiecare om, dar într-o proporție asimetrică, în favoarea polului minus la majoritatea oamenilor. Adică marea majoritate a oamenilor găsesc plăcerea în a primi,  nu în a dărui. Dar cred că există și oameni la care este dominant polul plus, și deci a căror misiune este să dăruiască, doar astfel găsindu-și împlinirea. Un exemplu în acest sens este Maica Tereza. Sau, poate în primul rând, Iisus. Sau, cronologic vorbind, Buddha 🙂 . Etc. Mă refer la toți Maeștrii și Învățătorii care au dăruit omenirii tot ce au avut, inclusiv propria lor viață…

Pentru a putea dărui, condiția esențială este să AI ce să dăruiești. Sufletele care vin să dăruiască își aleg condițiile corespunzător, în sensul de a avea ce să dăruiască. De exemplu, dacă ceea ce vor să dăruiască sunt bogății materiale, atunci se nasc de obicei în familii bogate. De exemplu Buddha s-a născut fiu de maharajah – dar a renunțat la asta, deoarece ceea ce avea de dăruit lumii era mai valoros decât bogățiile materiale.

Concluzia ar fi că cei care se nasc bogați, o fac cu scopul/menirea de a dărui celorlalți bogății materiale. Desigur, asta nu înseamnă că nu pot eșua în îndeplinirea acestei misiuni. Este foarte posibil ca intelectul/egoul să acapareze mintea, și scopul inițial al sufletului să fie acoperit de scopul egoului de a obține și mai multă bogăție materială…

Ce vreau să spun este că nu orice suflet este în stare sa gestioneze bogăția materială, și de aceea probabil sunt și așa de puțin bogați 🙂 . Dincolo de glumă, s-a constatat că majoritatea câștigătorilor la Loto, mă refer la cei care câștigă sume foarte mari, care le schimbă brusc modul de viață, nu suportă prea bine această schimbare – fie pierd toți banii și se întorc de unde au plecat, fie pățesc lucruri „rele”: boli, accidente, inclusiv moartea. S.N. Lazarev explică aceasta prin faptul că fiecare suflet când vine pe Pământ are niște „parametri de viață” în care trebuie să se încadreze. Dacă acești parametri sunt încălcați, se declanșează un proces de autoreglare, de exemplu boli, care încearcă revenirea în parametrii inițiali, iar dacă nu se poate, survine moartea, inclusiv prin accidente aparent inexplicabile. Astfel, moartea este cea care salvează sufletul de la a devia de la planul inițial.

Desigur, există și alt fel de bogății, nu doar cele materiale, care sunt de dăruit aici pe Pământ. Bogății spirituale, iubire, talent în muzică, în pictură, în orice formă de artă, în sport etc. Cred că fiecare om are, dacă se observă și se analizează atent, ceva de dăruit. Iar cei care chiar nu au nimic de dăruit, sau ceea ce ei au de dăruit nu este înțeles și acceptat de către ceilalți din timpul lor – de exemplu Diogene din Sinop – nu este nicio rușine să se așeze jos și să cerșească, cum zicea Kahlil Gibran în „Profetul”. Diogene spunea că astfel le dăruiește oamenilor ocazia de a fi generoși.

  • chiar mă gândeam dacă nu cumva eu aș avea ca menire să dăruiesc toate aceste informații către oameni, și mă mai gândeam că, dacă cumva sunt șanse ca posteritatea să își aducă aminte de mine, își va aduce aminte de acest blog la care scriu de două luni, și nu de activitatea de programator pe care o fac de 20 de ani… Este adevărat că informațiile cuprinse aici le-am acumulat cam în tot atâția ani, și în plus am făcut și efortul de a le pune cap la cap…  Cert este că satisfacția pe care o am scriind la acest blog ore întregi nu am mai avut-o decât, să zicem, când eram începător în ale programării și mă bucuram ca un copil atunci când îmi funcționa un algoritm…

 

01.19. Nivele de conștiință

Am spus în articolul trecut că Dumnezeu a reușit să creeze iluziile de separare, nevoie și uitare prin crearea de straturi de conștiință suprapuse, precum foile de ceapă. Ce este important pentru noi, este că toate aceste nivele de conștiință sunt înăuntrul nostru, și am putea avea acces la ele !

Conform cu teoria prezentată, există următoarele 4 nivele de conștiință: Tatăl, Fiul, Sufletul, Omul.

La nivelul de conștiință al Tatălui nu există separare și nevoie.  Tot ce există în „exterior”, toată creația este văzută ca o iluzie. În filozofia orientală, această iluzie se numește Maya. De la acest nivel este afirmația „Eu sunt”, menționată tot în filozofia orientală.

La nivelul de conștiință al Fiului nu există separare. De aici vine probabil expresia lui Walsch „Toți suntem unul”. Tot ce există în jur este privit ca lumina/iubirea trimisă de Tatăl, și totul este primit și acceptat cu iubire și recunoștință. A se vedea S.N. Lazarev.

La nivelul de conștiință al Sufletului nu există nevoie. Toți cei din jur sunt priviți ca egali. De aici vine sentimentul intuitiv de egalitate între ființe.

La nivelul de conștiință omenesc există nevoie și separare. Toți ceilalți sunt priviți ca rivali, ca competitori, nu mai există egalitate, ci superior și inferior. Este nivelul care generează cea mai multă suferință.

Este clar că la orice nivel reușim să accedem deasupra celui omenesc, este mai bine pentru noi și pentru ceilalți.

O dovadă a existenței acestor niveluri este hipnoza, cred. Nu știu exact la cel nivel acționează, dar m-a pus pe gânduri un exemplu auzit la un curs al lui Mario Vasilescu. Era descris un experiment de hipnoză, în care subiectului hipnotizat i se puneau in palmă diverse obiecte, de diverse greutăți, și i se spunea că sunt exact invers ca greutate. În același timp, i se măsura efortul din mușchii brațului. Ce a fost surprinzător: atunci când i s-a pus în palmă o greutate mare, și i s-a spus că e o monedă, efortul din braț, măsurat, a fost mic, sugestia depășind, practic, legile fizicii actuale !


P.S.

L-am menționat pe Serghei Nicolaevici Lazarev, și mă simt dator să mă justific. Am citit o parte din cărțile lui. Mi-a rămas în minte o rugăciune recomandată de acesta, pe care, după ce o veți citi, veți înțelege de ce am făcut referire la el:

„Doamne, Tată care m-ai creat, iubirea este fericirea supremă și sensul meu în viață; și toată fericirea pământească, pe care o am și pe care o voi avea, pentru mine și pentru urmașii mei, va fi un mijloc de a înmulți iubirea pentru tine; și tot ce mi s-a întâmplat și mi se va întâmpla, accept ca pe ceva dat de tine, și sufletul meu acceptă totul cu iubire.”

01.18. Cum a început totul, și ce va urma

Atenție: aceasta este o teorie proprie, bazată pe ce am studiat, dar și pe intuiții proprii; nu am pretenția că ar fi 100% adevărată; puteți să o luați ca pe o povestire SF.


 

Cea mai bună explicație pe care am găsit-o despre cum a început totul o dă Walsch, în „Conversații cu Dumnezeu”. Acolo se spune că Dumnezeu este tot ce există, și nu există nimic altceva. Și că a existat odată o stare nediferențiată a lui Dumnezeu, de conștiință pură, sau conștiință conștientă. Pe atunci nu exista timpul, nici spațiul, așa că nu putem spune cât a durat această stare, și nici unde.

Pe scurt, Dumnezeu a dorit să trăiască experiența lui Cine Este, și asta nu se putea dacă nu exista nimic altceva. De exemplu, dacă albul ar fi singura culoare care există, nici măcar nu ai putea spune că este. Trebuie să existe și altceva în afară de alb, ca să poți să spui că albul e alb, și că e diferit de roșu, de exemplu.

Deci Dumnezeu ar fi avut nevoie să existe și altceva decât El, dar așa ceva nu exista. Și atunci a creat, sau mai bine spus, Și-a creat, Iluzia că ar exista și altceva. Nu la nivel absolut, pentru că la nivel absolut nu se poate. Dar a reușit să-și creeze un alt strat de conștiință, pe care a reușit să-l „păcălească”. Acesta a fost primul strat dintr-o serie de straturi de conștiință, suprapuse precum foile de ceapă.

În cursul și cărțile de Kabala ale lui Michael Laitman se spune că Dumnezeu a creat un Fiu, căruia i-a dăruit toată lumina/plăcerea. Pentru asta, a trebuit să creeze în Fiu lipsa, respectiv dorința. Fără aceasta, n-ar fi fost nicio diferență între Ei doi, și în planul spiritual două lucruri fără nicio diferență între ele nu pot să existe separat, ele devin unul.

Eu cred că Dumnezeul monopolar a reușit să se „spargă” într-un dipol de tipul plus/minus, în care energia/lumina curge de la plus la minus, după care se întoarce de la minus la plus, dar pe altă cale și sub altă formă. De exemplu, să zicem că de la plus la minus curge enegie/lumină albă. La polul minus, aceasta se difractă în multe culori, tot spectrul de culori, iar acestea se întorc înapoi la plus, închizând circuitul. Imaginați-vă liniile de câmp ale unui magnet. Analogia este foarte bună, deoarece polul nord și sud ai unui magnet nu se pot obține separat. Ei bine, dacă polului minus îi pui un filtru, de exemplu niște ochelari care nu văd decât lumina albă, polul minus va avea iluzia că primește toată lumina de la polul plus, și nu pleacă nimic înapoi. Cam așa cred că a fost creată iluzia de Tată și Fiu. Desigur că inițial nu a existat acel filtru, acei ochelari. Exista doar acest dipol, conștient și foarte bucuros de ce a realizat. Ulterior (dacă putem spune așa, deoarece nu exista timp) i-a venit ideea Iluziei.

Ca să poată funcționa iluzia, a trebuit să fie creat „primul corp”, care consta dintr-un ecran și un organ de simț. Ecranul și organul de simț fac ca entitatea care intră în acel corp să nu mai aibă acces la toate informațiile, ci doar la cele filtrate de organul de simț. Ca o paranteză, exact același principiu se aplică și corpurilor noastre omenești („ce este sus, este și jos”), doar că noi avem mai multe organe de simț.

Conștiința a „intrat” în acest corp, și astfel a fost creată „prima minciună”, sau prima iluzie.

Fiul se află deci pe un nivel de conștiință mai scăzut decât Tatăl, el având senzația că primește lumina de la Tatăl.

Cadranul corespunzător Tatălui este cadranul 3, în care nu există nici separare, nici nevoie.

Cadranul corespunzător Fiului este cadranul 4, în care nu există separare (în sensul că Acesta nu este încă divizat), dar există nevoie.

Observăm că Separarea (aici e vorba de separarea de Dumnezeu) și Nevoia au apărut simultan, derivând instantaneu una din cealaltă. Nu se poate spune că una a apărut anterior, iar cealaltă ulterior. M-a interesat cronologia, pentru că credeam că ar putea fi „rezolvate” câte una pe rând.

De aici încolo se explică în Kabala: cum Fiul primea lumina/iubirea de la Tatăl, și a dorit să fie și el ca Tatăl, adică nu doar să primească, ci să și dăruiască. Acest lucru nu se putea, deoarece el fusese construit să primească lumina. Inițial a vrut să respingă lumina, să nu o mai primească, a încercat să-și pună un ecran, dar și-a dat seama că este imposibil, că nu poate să existe fără lumină. După aceea a decis să nu mai primească egoist toată lumina, ci doar atâta lumină cât să-i facă pe plac Tatălui. A găsit astfel un mod de a dărui iubire, și de a fi astfel ca și Tatăl, primind în continuare lumina. Au apărut astfel două plăceri, una de a primi lumina de la Tatăl, plăcere înnăscută, și alta de a fi ca Tatăl, în sensul de a dărui, această plăcere fiind dezvoltată ulterior. După aceea lucrurile se complică, a apărut se pare un sentiment de rușine, dat de comparația cu Tatăl. Oricui este interesat de mai multe detalii, îi recomand să studieze Kabala prezentată de Michael Laitman.

Ca paranteză, rezultă un lucru important, descoperit de cabaliști: plăcerea și dorința merg mână în mână. Fără dorință nu există plăcere. Asta este explicația pentru care ne dorim un lucru, sau o persoană, dar în momentul în care îl avem, nu mai găsim plăcere – deoarece nu mai există dorință, și asta deoarece noi nu putem să ne dorim ceea ce avem deja. Femeile cunosc intuitiv acest lucru, și se folosesc de el 🙂 . Tot aceasta ar fi și explicația, zic cabaliștii, pentru care Dumnezeu se ascunde de noi și nu ne lasă să Îl „atingem”, pentru a crește în noi dorința pentru El. Atenție: a nu se deduce că Dumnezeu este de sex masculin, este vorba doar de acordul gramatical 🙂

Observație personală: inteligența s-a dezvoltat datorită nevoii și separării. Tatăl nu este inteligent, el este doar Iubire. Fiul și „cei derivați” din el sunt cei care și-au dezvoltat inteligența, și care au conceput restul din Planul Creației. Oarecum legat de această idee, vă recomand filmul „Forrest Gump”, în care ni se prezintă succesul în societate al unui om redus ca inteligență, dar care compensează prin iubire și dăruire.

Revenind la subiect, este cert că la un moment dat, Fiul a decis să se „spargă” în miliarde și milarde de bucăți, sufletele. Astfel s-a creat iluzia de „mai mulți”. Aceasta a permis ca fiecare suflet să poată să trăiască experiența de a putea dărui și primi lumina/iubirea – dăruind lumina/iubirea unii altora. Evident că această „spargere” era tot o iluzie, dar la nivelul de conștiință inferior, obținut prin crearea de corpuri (prin ecranare și crearea altor organe de simț), a putut fi experimentată ca realitate. Cadranul corespunzător sufletelor ar fi cadranul 2, în care am spus că există separare, dar nu există nevoie. Am exagerat în ceea ce privește nevoia, prezentând cazul ideal. Cert este că nu există nevoia pe care o experimentăm noi, în cadranul 1, care reprezintă planul nostru, grosier. Sufletele, fiind cu toate „derivate” din Fiul, despre care am spus că posedă „din construcție” nevoia și dorința de lumină, desigur că și ele au această dorință/nevoie. Dar cred că ele primesc această lumină necondiționat, și sunt nemuritoare, ca și Fiul. Planul nostru, grosier, respectiv cadranul 1, a apărut ulterior, din nevoia acestor suflete de a experimenta și nevoia, pe lângă separare. Este vorba de nevoia accentuată la maxim, repectiv de a nu putea supraviețui fără anumite lucruri exterioare. De asemenea, s-a dorit experimentarea morții, ca opus la nemurirea acestor suflete.

Ca observație, planul grosier a fost construit să aibă o inerție foarte mare, mult mai mare ca planul subtil. De aceea cred că se înșeală cei care recomandă să gândești pozitiv, sau să vizualizezi o situație, pentru a cauza ca acea situație să se întâmple. Aceștia își aduc aminte, probabil intuitiv, de planul astral (planul sufletelor), unde într-adevăr așa se întâmplă (vă spun și de unde știu: de la Ilie Cioară, care a explorat planul astral; spunea că acolo poți materializa obiecte doar gândindu-te la ele; și că majoritatea dintre noi facem acest lucru, în timpul viselor).

Se pare că și crearea planului grosier s-a făcut tot printr-o „explozie” (deși privind relativ ar putea fi chiar o implozie, în care s-a creat timpul și spațiul). Cel puțin asta ne spune știința, prin descoperirea Big Bang-ului.

Cabaliștii mai spun că, așa cum am parcurs drumul de coborâre, vom parcurge și drumul de urcare, de întoarcere înapoi. Nu există alternativă la asta. Și Walsch zice că „totul a fost deja făcut”, referindu-se la viitor.

Dar drumul înapoi poate fi mai ușor, prin aducerea aminte a lui cine suntem cu adevărat și comportarea ca atare, adică prin experimentarea separării și nevoii ca „toți pentru unul, unul pentru toți”, sau mai greu și cu suferință, respectiv prin experimentarea separării și nevoii ca „fiecare pentru el”.

Concluzia ar fi deci că scopul Creației, pentru locul în care suntem acum, este acela de a putea experimenta pe cine suntem cu adevărat, având în jur contextul a ceea ce nu suntem. Deci o ființă, ca să se simtă pe deplin realizată, va trebui să depășească iluziile de separare și nevoie, induse chiar de către simțuri. Atributul principal al ei cred că ar fi libertatea. Ea se va putea manifesta ca iubire necondiționată față de celelalte ființe, chiar dacă acestea nu-i răspund la fel, ba chiar poate vor dori să o omoare. Este exemplul dat de Iisus.

În acest sens, eu cred că au și Comunitățile de Prieteni un rol, acela de a învăța și a experimenta iubirea aproapelui, noi fiind precum copiii înainte de a se ridica pe propriile picioare. Iisus și alți maeștri spirituali, care sunt deja pe propriile picioare, nu au nevoie de astfel de comunități. Ei sunt lumina care strălucește în întuneric și care îl luminează, ea nestingându-se.

Noi ceilalți, care n-am ajuns la acel nivel, riscăm să „ne stingem” în atâta întuneric din jurul nostru, și cred că avem nevoie de astfel de comunități ca să creștem spiritual, dar, atenție, asta nu înseamnă că ar fi obligatorii. Nu trebuie să facem greșeala de a înlocui dependența față de societate, de care vorbeam, cu o dependență față de aceste Comunități. Un Om nu trebuie să fie dependent de nimic. Am pus om cu O mare, referindu-mă la Omul pe care îl căuta Diogene cu lumânarea aprinsă în miezul zilei, și nu-l găsea.

01.03. Cele 4 cadrane

Pentru prezentarea următoare luăm in calcul doar primele doua iluzii: Separarea si Nevoia. Asta deoarece Uitarea, sau lipsa ei, reprezintă doar felul în care le experimentăm pe primele două. Putem experimenta Separarea și Nevoia în deplina conștiență a lui Cine Suntem Cu Adevărat, sau în lipsa acestei conștiențe, adică în Uitare, ceea ce trăim majoritatea dintre noi acum.

Dacă simbolizăm Tot Ce Există ca suprafața unui cerc, cele două iluzii determină patru cadrane, astfel:

cerc

– cadranul 1: există separare și nevoie; poate fi numit planul terestru. Aici ne aflăm noi acum, cel puțin în timpul stării de trezie (când nu dormim)

– cadranul 2: există separare, dar nu există nevoie; acest plan este denumit de obicei planul astral. Este planul unde ne ducem după ce părăsim planul terestru (ceea ce denumim moarte), dar uneori și in timpul somnului cu vise; acest plan e confirmat de cei care au capacitatea de a călători extracorporal (cine e interesat, să caute prima carte a lui Ilie Cioară, „Moartea morții și desăvârșirea”, cele 3 cărți ale lui Robert Monroe despre călătoriile sale extracorporale, site-ul lui Michael Raduga)

– cadranul 3: nu există nici separare, nici nevoie; cum am spus într-un articol anterior, aceasta este starea de Absolut, Dumnezeu Tatăl

– cadranul 4: nu există separare, dar există nevoie; această stare poate fi denumită Fiul, sau Prima Creație, sau (în Kabala) Creatura, Malkuth, în starea de dinainte ca aceasta să se „spargă” într-o infinitate de bucăți (sufletele). Fiul nu se simte separat de Tatăl (la modul cum ne simțim noi, care nu mai simțim prezența Tatălui). Fiul a fost „programat” să aibă nevoie de lumina/iubirea de la Tatăl și să o dorească, iar Tatăl i-o oferă fără nicio retricție (vezi cursul de Kabala al lui Michael Laitman).